Dezvolt,dezvolt si iar dezvolt.

 Astăzi pornesc de aici!

”Mulți se iubesc,puțini sunt împreună.”

Motive ar fi multe,depinde de la caz la caz și de la persoană la persoană,dar în mod normal iubirea e cea mai importantă și ea învinge. 

 Dar nu mereu se întâmplă asta.Depinde cui îi dăruiești iubirea și dacă acea persoană e capabilă să o primească; să dăruiască la rândul ei aceeași iubire. 

 Da,mulți se iubesc dar la un moment dat direcția de viitor nu mai e comună.Dorințele de viitor sunt atât de diferite încât intervine o tăcere și dispare relația. 

 După cum afirmă și Eminescu:"Să iubești înseamnă să renunți la o iubire și mai mare."Atunci când nici unul nu vrea să renunțe,iubirea nu se poate împlini. 

 Dar cu toate astea eu sunt de părere că atunci când cineva este sortit să fie cu o anumită persoană,să își împlinească iubirea,Universul complace în proporție de 99% la înfăptuirea acestui lucru. 

Căutăm sau mai bine așteptăm?

O conversație m-a făcut să-mi dau seama că așteptarea trebuie să aibă un sfârșit.
Da,poate chiar avea dreptate;poate chiar am să îmbătrânesc așteptând persoana potrivită mie.Poate că ar trebui să fac și eu câțiva pași spre ea.Sfioși,dar să îi fac.
Dar cum?Când eu nu știu nimic despre viitorul EL.Când nu știu unde se află.Poate a plecat să mă caute și a renunțat iar acum poate e pregătit  să se arunce de pe un bloc și mă așteaptă pe mine ca să îl împiedic. Sau poate e convins că voi sări odată cu el.
E greu să pornesc în  căutarea LUI ,pentru că până în momentul când îl voi găsi,voi fi dezamăgită,voi răni,îmi va fi trădată încrederea. Iar eu sunt rezervată în privința sentimentelor,încrederea mi se câștigă greu și nu ofer crezare oricarui ”Te iubesc”.
Dar până ne vom găsi o să-mi împart singurătatea-n două;iau eu jumate și jumătate îmi las mie.

     Noi,oamenii,ne găsim greu. Poate și din pricina faptului că nu ne căutăm.

Mai mult ca perfect.

Mă vindecă scrisul

 Trec printr-o perioadă de refacere.Celulele rănite ale sufletului încep să se regenereze;e ca și cum ai întinde cu placa o șuviță de păr până se degradează.Așa sunt și ele;poate că mai sensibile ca firul de păr.
 În ultimele luni de zile,în sufletul meu s-au îmbulzit multe persoane.Pe unele dintre ele le-am primit,iar la plecare au luat și câte ceva din mine,iar acum regret că nu am pus un sistem de alarmă pentru hoți.
 Nu mi-e greu acum.Trebuie să fiu preocupată de celule;să am în vedere faptul că ele,în aceste momente de refacere,au nevoie de liniște.N-am să las pe nimeni să deranjeze calmitatea din sufletul meu.N-am să mai las pe nimeni să intre cu bocancii și să-i strice structura.
 Să-mi bag inimă într-o pungă și să o țiplez,nu e o variantă bună.Să o bag în congelator să nu mai simt nimic?Nu,pentru că aș răni oameni.Să o țin în palme ar fi prea obositor.E ca și cum aș oferi-o pe tavă;toți din jurul meu o vor vedea și vor profita.
 Cred că cel mai bun lucru pe care îl pot face în viitor,este să am o mai mare grijă de inima mea.

Și cei mai frumoși trandafiri se ofilesc

 Din gura lui ieșeau gloanțe și o loveau pe ea din plin.El duhnea a băutură.Ea stătea,în genunchi pe gresia rece,cu capul plecat.Lângă, câteva farfurii sparte dârdâiau.Privea atentă la mâna încordată a bărbatului și la sângele care îi picura din pumn.Suspina.Îi era teamă ca pumnul să nu o lovească iar.
 Încerca să fie demnă și să nu plângă.În acel moment nu-i păsa de gaura din perete sau de farfuriile zdrobite ci își dorea cu toată ființa ei să fie doar puternică.
 Rememora durerea și senzația pe care a avut-o în momentul când trupul ei firav a făcut contact cu plăcile de gresie.S-a gândit că pe el îl iubește,dar socotea,când sângele i se scurgea pe tâmple că l-a iertat de prea multe ori.
 Privea din nou mâna bărbatului care zvâcnea,bubuia și era pregătită să lovească din nou.Atunci,ea și-a ridicat capul din pământ.Gura ei a devenit un revolver și nu putea controla viteza cu care gloanțele o părăseau.Uimit de curajul femeii de a-l înfrunta,bărbatul cu mintea înecată în alcool,s-a năpustit asupra ei.A lovit-o până a obosit și s-a retras în dormitor.Pe ea a lăsat-o ghemuită în bucătărie.Plângea,iar sângele se amesteca cu lacrimile care-i curgeau neîncetat din ochii ei căprui.Cu ultimele puteri s-a dus în cameră copilului și l-a privit cu milă.Își lua rămas-bun.A închis ușa și în timp ce privea în urmă dâra de sânge,își târâia picioarele până în balcon.A privit în gol.
 Și-a zis că îngerii zboară și-a părăsit marginea ferestrei care o ținea în viață.

Eu și tu-două pronume personale.

 Mișun în jurul unui pronume personal,de de aII-a singular și mă gândesc cum o perioadă de timp eram legată sufletește de el.Și poate încă mai sunt.Poate că o parte din mine încă mai atârnă de el.
 Ce a mai rămas din mine are uneori senzația de dor de tine.E un dor puternic pentru că l-am negat de multe ori,iar acum când a crescut și îmi e imposibil să-l mai neg,aproape că mă doboară.Nu știu dacă îmi e dor de tine,sau îmi e dor de momentele în care eram fericită din pricină ta.Aș vrea să-ți vorbesc,să-mi vorbești,dar apoi îmi dau seamă că nu îi pot vorbi unui pronume.Și nici el mie.

Sfârșitul începutului

 S-a sfârșit înainte să înceapă.Ca-n Romanță negativă:"N-a fost nimic din ce-a putut să fie/Și ce a putut să fie s-a sfârșit".S-a plâns,ca la orice sfârșit.Au apărut regretele,părerile de rău,întrebările fără răspuns;și toate astea doar din partea unei persoane.Nimeni nu știe dacă și celeilalte i s-au umezit ochii,sau dacă măcar are remușcări.E și normal.Nimeni nu vrea să își arate partea sensibilă.
 Îți "trântește" câteva fraze nenorocite prin care se învinuiește,sau își cere scuze și din care se desprinde o urmă de părere de rău.Ai crezut că el te va repara,dar te-a dezmembrat mai tare.Accepți situația pentru că nu ai încotro.O accepți,dar încă nu poți trece peste.Îți vin în minte toate amintirile;de la un singur cuvânt până la versuri întregi din melodii,mesaje text și convorbiri la telefon.Ai momente când asculți melodiile care-ți amintesc de el intenționat și plângi sub pretextul că te vindeci prin suferință.
Și cu timpul parcă uiți.Ești conștientă că ți l-ai scos din minte,dar nu și din inimă.

Cât de puternic să mai fii când tot ce ți se întâmplă doare al dracu'de rău?
Când persoanele vin în viața ta,fac promisiuni și pleacă fără să le mai ducă la bun sfârșit?
De ce ancoră să te mai agăți și să atârni când te apropii din ce în ce mai mult de fundul mării?
În câte trenuri să te mai urci până când tu și persoana iubită veți coborî în aceeași gară?
Câte pachete de Zewa să mai irosești până când ochii îți vor fi complet uscați?
Cât să mai rabzi până la momentul favorabil ție?

 Timpul trece repede,fără amânări,fără întârzieri și lasă în urmă suflete rănite,oameni singuri și inimi incapabile să mai iubească.
 Ieri urla și zâmbea de fericire.Astăzi își ține sufletul lezat în mâini,îl privește și jură,în timp ce-l udă cu câteva lacrimi,că nu va răni pe nimeni așa cum el a fost rănit.
 În ciudă jurămintelor făcute,o altă persoană va suferi din pricina lui.De ce?Pentru că a strâns ură și repulsie,iar sentimentele lui sunt neclare;are momente când e sigur că o îndrăgește,îi dă speranțe și momente când o neglijează și o face să plângă.
 Ea la rândul ei,mai departe,oferă ceea ce primește..

Și-a recuperat zâmbetul.

 A închis ochii și a adormit...
 -Poți vorbi? 
 -Da. 
 -Și atunci de ce nu vorbești cu mine? 
 -Nu te cunosc. 
 -Zâmbește,te rog. 
 -Nu pot. 
 -De ce? 
 -Pentru că cineva a plecat cu tot cu el. 
 -Când? 
 -Acum mult timp. 
 -Și de atunci nu ai mai zâmbit? 
 -Nu.Sau poate am făcut-o fără să-mi dau seama. 
 -... 
 -Cred că te cunosc.De ce mi-ai cerut să zâmbesc? 
 -Nu ai de unde... 
 -Da,ai dreptate 
 -Poate doar îți amintesc de cineva. 
 -Da,poate. 
 -Întinde mâna să ți-o cuprind cu a mea! 
 -De ce aș face asta?Nu te cunosc. 
 -Doar da-mi mâna ta. 
 -Nu vreau. 
 -Bine. 
 -... 
 -... 
 -... 
 -Pot să te strâng în brațe? 
 -De ce insiști?Nu te cunosc și nu vreau să mă îmbrățișezi. 
 -Bine,nu insist. 
 -... 
 -... 
 -Auzi? 
 -Da,aud. 
 -Mă lași să.. 
 -NU! 
 -Bine,dar dacă îți dau zâmbetul înapoi mă lași să-ți cuprind mâna cu mâna mea și să te îmbrățișez?
 
 Dimineața s-a trezit cu zâmbetul pe buze.

Sufletul doare

 -De ce nu vorbești?
 -...
 -Mă auzi?
 -Da,te aud.
 -Ești supărată.
 -...
 -Ce te doare?
 -El..
 -Care el?
 -El.Sufletul.
 -Și ai luat pastile?
 -Pastile?Cred că glumești..
 -E o durere puternică?
 -Îndeajuns de puternică ca să mă facă să plâng.
 -Plângi des?
 -Plâng noaptea.
 -Ca să nu te vadă nimeni?
 -Nu.
 -Atunci?
 -Atunci gândurile încep să mișune prin capul meu.
 -Cât de des te gândești la trecut?
 -Când mi se face dor.
 -Ce-i dorul?
 -E o stare sufletească.
 -Definește-o!
 -E o dorință puternică de a revedea pe cineva sau ceva.
 -Acum ți-e dor,nu?
 -Da.De unde știi?
 -Îți curge o lacrimă.
 -...
 -...
 -...
 -...
 -De ce taci?
 -...
 -Nu-mi mai pui întrebări?
 -...
 -De ce?
 -A început să mă doară sufletul..

Tu nu mi-ai mângâiat sufletul.Tu l-ai luat cu ambele mâini,l-ai scos afară,l-ai învârtit,l-ai răsucit si de abia apoi l-ai pus la loc.Fericit,sufletul a început să se liniştească,până când ai apărut iar..

Tu

Sufletu-i umplut de tine,iar în mintea-mi tot tu ești.Sunt inundată de tine ,iar dacă gura mi-o deschid,din mine,ieși tot tu.

Ploaie-n luna lui april.

 Astăzi a plouat.Ai fi putut foarte bine să iei un prosop și să te ștergi,dar credeai că ploaia te va hidrata,așa că ai lăsat-o să te ude.A pătruns adânc,a ajuns la celula cea mai sensibilă și a eliminat membrana care o proteja. 
 În ciuda temperaturii ploii,ai simțit o căldură.Și nu-ți dedeai seama cu adevărat ce se întâmplă.O citoplasmă în a cărei componență se aflau amintiri,regrete,dezamăgiri,a ieșit la suprafață,s-a extins în celulă,dar nu ți-a inundat-o.Era destul de consistentă.În ea pluteau câteva vacuole cu cele mai importante substanțe. 
 Erai fericită.Acum.Credeai că nu poate fi ceva rău.Și nu te-ai șters. 
 De abia atunci când a plouat a două oară ți-ai dat seamă că celula ta încă nu era pregătită.Trebuia să o protejezi.Să o ștergi și să ai grijă de ea. 
 Acum poți să stai la soare și 2 săptămâni,tot nu te usuci complet. 

P.S.La anul,în sezonul ploilor,nu te mai hidrata.Ia prosopul si șterge-te!

 Ești un suflet fragil.Te poți sparge în bucăți,dar tot reușești să te aduni și să mergi mai departe.Ai răni,iar timpul nu le-a vindecat.A așternut doar un praf ușor peste ele,iar acum când l-ai șters ai remarcat că rănile sunt tot acolo.
Dar cu toate astea,tu,suflete,ești curat!Ești curat,da,ai auzit bine!Nu îți vine să crezi?Vreau să îți spun că în lumea în care nu mai știm să fim generoși,nu mai cunoaștem bunătatea,etichetăm oamenii după ambalaj,tu ai rămas nepătat... 

Instrucțiuni pentru liniștea sinelui

Ia-ți un bagaj mare!Să fie încăpător pentru toate amintirile care  nu te lasă să uiți pentru că insistă să rămână în mintea și sufletul tău.Dacă e suficient de mare poți,de asemenea să strecori și niște gânduri.Atenție!!!Gândurile trebuiesc legate cu 4 rânduri de sfoară înainte să le pui în bagaj.Altfel riști ca ele să scape și să se răzbune.
Dacă vrei poți păstra câteva mostre de amintiri ca să nu rămâi total gol pe dinăuntru.
După ce ai închis bine bagajul scrie un bilețel"Nu deschideți!Pericol de tristețe și neliniște!"
Lipește bilețelul de el, du-te într-un loc cât mai pustiu și abandonează-l.E greu să te despărți de el pentru că renunți și la o parte din tine.
Pleacă repede,pentru că vei fi tentat să îl deschizi.
Uită-te în spatele tău ca nu cumva să se întoarcă după tine; e posibil ca tu să fii legat încă de conținutul bagajului.
Când ești sigur că te-ai depărtat îndeajuns de bagaj,poți să îți vezi liniștit de drum.

...

Când el pleacă, iar tu vei fi singură..
Pornește încet,cu grijă.Nu trebuie să cazi, pentru că nu va fi nimeni în spatele tău să te mai ridice.Dacă se va întampla asta,strânge din pumni și scrâșnește din dinti ,ridică-te,scutură-te de praf,ține capul sus și continuă-ți drumul.O julitură în plus,nu mai ustură la fel de tare.Încă nu te-ai vindecat.Mergi în continuare,privește în toate direcțiile,dar nu înapoi.Poate,la urmatoarea intersecție sau la următorul colț,te așteaptă un EL ca să te trateze.Poate e un nou început...Dar daca încercând să te vindece pe tine,se va molipsi și el?
De ce să nu existe o persoană care să-ți facă o rană și tot ea să ți-o bandajeze?De ce să vină o alta să te vindece și,mai apoi,să se îmbolnăvească și ea?

Răscoliri

De curând am trăit un sentiment care nu e tocmai plăcut.Trece o perioadă de timp de la o întamplare care te-a făcut să suferi.Ei bine,uiți în acea perioadă.Îți îndrepți atenția spre alte lucruri.Nu mai asculți melodii triste.Nu iți mai pierzi seri gândindu-te la"Ce frumos ar fi fost acum dacă..?".Nu mai simți insectele alea cu aripi în stomac cănd vorbești cu el.Nu mai comunici cu el ca înainte și cel mai important;genele tale nu mai fac duș în fiecare zi.
Poate a fost și un moment în care "Sângele de taur" te domina si fără să vrei,din tine,au țâșnit ca lava din Vezuviu cele mai sincere cuvinte care au fost scrise vreodată pe chat-ul de pe facebook.
Cert e ca după această perioadă în care pretinzi că ai uitat- de fapt ți-ai negat doar niște suferințe-un singur cuvânt e de ajuns pentru a stârni în tine toate amintirile pe care ai încercat să le neglijezi.
Acum e etapa în care îți dai seama că tot ce ai încercat să faci în acea perioadă,ai facut-o cu scopul de a uita.Băiatul cu care vorbeai și pe care tu credeai că îl placi,era un mod de a te consola și fără să îți dai seama,făceai comparație între cei doi.
Începi să scotocești,să scormonești cu atenție în tine și să vezi dacă mai deții ceva din trecut.Ceea ce descoperi nu te surprinde:înca posezi amintiri,sentimente de odinioară.
Perioada"de uitare",acum,se poate trece cu vederea.Ești derutată ca la început.Îți pui singură întrebări la care numai el ți-ar putea oferi răspuns și cu toate că vrei să le afli,nu i le adresezi niciodată.

                     Acum pupila ta nici nu se mai zăreste de atâta plâns...